Horea se afla în faţa moţilor înfuriaţi, înarmaţi cu furci şi coase.
Horea: Apăi mai răbdăm, moţii miei, să murim noi de foame şi grofii să huzurească pe spinarea noastră?
Moţii : Nuu, Horea, pe ei!
Horea: Apăi mai răbdăm, moţii miei, ca noi să trăim în frig, în cocioabe, în timp ce grofii au palate?
Moţii : Nuu, Horea, pe ei!
Horea: Apăi mai răbdăm, moţii miei, ca noi să n-avem nimica, iar grofii să piardă banii noştri pe la jocuri de cărţi prin cazinourile din Europa?
Moţii nimic, linişte mormîntală! Horea e descumpănit şi se uită la un moţ mai bătrîn care într-un tirziu îi zice:
- Horea, dragul tatii, nu fi aşa mîniat, poate că nu i-o intrat tromfu'! (în Ardeal, tromf =atu la jocuri de cărţi)
Mă rog si pentru viii si pentru mortii mei.
Tot una-mi sunt acuma partasii si dusmanii,
Cu ei deopotriva mi-am sfaramat eu anii,
Si dragostea si vrajba le-am impartit cu ei.
Pe morti în rugaciunea de seara mi-i culeg.
Acestia sunt, Doamne, iar eu printre morminte.
Au fost în ei avanturi si-au fost si pogoraminte.
Putin în fiecare, în toti am fost intreg.
De viforele vietii ei sunt acum deserti,
Dar dragostea, dar vrajba, din toate ce ramane?
Zdrobita rugaciune la mila ta, Stapane,
Sunt si eu printre mortii rugandu-mă să-i ierti.
Si adunandu-mi viii, la mila ta recurg,
Când crugul alb al zilei pamantul incununa:
Tu da-le, Doamne, da-le cu toata mana buna
Tarzia-ntelepciune din tristul meu amurg.
