Doi dulăi se confesează:
- Sînt foarte deprimat. Stăpînul nu mai are deloc ochi pentru mine.
Aminteşte tot timpul de javra pe care a avut-o înaintea mea.
- La mine e şi mai rău. Al meu nu vorbeşte decît despre javra pe care o va lua în locul meu.
Căci Dumnezeu
Mi-a dat să scriu
Aceste rânduri.
Credeam,
Numai să privesc.
Le public,
Şi poate,
Din umbra unei terase,
Într-o după-amiază
Tăcută, cu soare,
Va trece o pasăre,
Departe,
Ca printr-un parc...
Gândeşte-te atunci
La fastuosul basm.
