Era odată un mare pirat şi acest pirat se distra punînd întrebări încuietoare tuturor căpitanilor de pe vasele cucerite. Într-o zi, întîlneşte o navă franceză şi, după ce o cucereşte, îl întreabă pe căpitan:
- Auzi, căpitane, dacă-ţi dau două pachete de ţigări, tu cîte ai fi în stare să fumezi?
- Unul, răspuse acesta înspăimîntat.
- Mîine vei fi decapitat, răspunse marele pirat.
A doua oară, piratul întîlni o navă britanică şi povestea se repetă din nou:
- Căpitane, dacă îţi dau 3 sticle de whisky, tu cîte ai vrea să bei?
- Două, răspunse acesta.
- Vei fi şi tu decapitat, nu ai dat un răspuns corect.
A treia oară, întîlnaşte o navă fără drapel şi, după ce o cucereşte, întreabă de căpitan, căci acesta nu a participat la luptă. Un prizonier îi spune despre căpitan că stă beat în magazia corabiei. Ducîndu-se acolo, piratul îi spune:
- Măi căpitane, să ştii că ţi-am cucerit corabia, ţi-am luat comorile, oamenii tăi sînt prizonieri acum...
Dar căpitanul:
- Hîc, măi, să ştii că-mi eşti simpatic!
- Uite, căpitane, am aici un pachet de ţigări, dacă ţi le dau, tu cîte fumezi? îl întrebă piratul.
- Hîc, două, că am şi io unul, spune căpitanul, scoţînd un pachet din buzunar.
- Bravo, căpitane! Dar dacă-ţi dau 2 sticle de whisky, tu cîte bei?
- Trei, că am şi io una la mine! zice căpitanul.
- Da' uite că am aici 3 neveste, cu cîte ai fi în stare să faci dragoste?
Căpitanul zice tacticos:
- Patru.
- Cum, căpitane, că sînt numai trei?
- Păi nu ţi-am spus că-mi eşti simpatic?
Tu, răzvrătit potop de sânge,
Ce-mi fulgeri tulbure prin vine,
Şi-n flacăra-ţi ce nu se stinge
Eşti pururea stăpân pe mine;
Tu, bl?stem fără dezlegare,
Porunca din uitate vremuri,
În goana mea fără-ncetare
Cu taina ta tu mă cutremuri..
Ce vifore înfricoşate,
Ce patimi fără de măsură,
Şi din vechime ce păcate
Închizi în orice picătură?
Din care strigăt de chemare,
Din ce fior aprins de luptă,
Din ce adâncuri îmi tresare
Zvâcnirea ta neîntreruptă?
Pesemne veacuri îşi topiră
Al urii uragan de lavă,
Şi-n stropii tăi îmi plămădiră
O veche, trainică otravă...
Ori, poate, lacrima ce-o zvântă
De mult o biată casă mută,
Ţi-a dat drept moştenire sfântă
Durerea ei nepricepută...
De-aceea fără de repaos
Îţi port cântările pribege,
Şi sufletu-mi pierdut în haos
Acelaşi vaier înţelege.
Tu, veşnic însetat şi dornic,
Îmi ceri aceeaşi sărbătoare,
Eu, ucenic al tău statornic,
Eu strig în lume ce te doare...
Azi călător fără de ţară,
Visând o nouă dimineaţă,
Ca un drumeţ într-o Sahară
Ascult eterna ta povaţă...
Povara zbuciumelor grele,
Ce mă apasă azi în cale,
Nu-i valul gândurilor mele,
E legea drumurilor tale...
