Stăpâne codru, crai bătrân:
Mai ţii-le tu minte, oare?...
La umbra unui fir de nalbă
Plângea o floare de cicoare,
Şi-un firicel de izmă-creaţă
Se săruta atunci cu Oltul...
Atunci m-am dus în lume eu,
Feciorul lui Iosif preotul!

Părinte-al meu din vremi de mult,
Era şi-o casă la răscruci...
Era a noastră... Nu ştiu, tu
Aminte dacă-ţi mai aduci?...
Că matca Oltului bătea
La colţul casei într-un soc,
Şi-n Olt se oglindeau, din geam,
Trei rădăcini de busuioc...

Când mi-am luat într-un amurg
De frunza ta bunul rămas,
Era şi tata... Ştii-l tu?...
Şi mama sta sfârşită-n glas...
Şi hâtrul dascălu Ilie,
Cel înţelept, glumeţ şi şchiop,
La vatră răzimat spunea
O pilduire din Isop...

Bătrâne codru! Eu m-am dus,
Răpus de-un gând nebun, pesemne,
Uitat-am pilda lui Isop,
Vârtejului să nu mă-ndemne...
Dar ostenit odat' privind
La zarea cerului albastră,
Am plâns, şi gândul m-a bătut
Să mă întorc la casa noastră!...

...Şi m-am întors, stăpâne-al meu!...
Dar casa noastră nu mai este...
Azi, rogu-te, să-mi spui din frunză
Îndurerata ei poveste!
Că dascălu Ilie-i mort...
Cum s-a schimbat de-atuncea satul...
Şi Oltului i-a mutat matca
Poruncă de la împăratul...

Cinstite crai! A fost demult.
Că s-a schimbat atât de-atunci:
Seninul razelor de soare
Şi faţa florilor din lunci...
Şi-n valul vremilor s-a dus
A vieţii mele dimineaţă,
Cum s-o fi dus demult pe Olt
Cel firicel de izmă-creaţă...

Zadarnic cat stolul de visuri
Ce printre paltini se pierdură
Şi dorurile mele scrise
Pe faţa foilor de mură...
Şi toate râsetele mele
Din alunişul din zăvoi,
Şi plânsul meu de-odinioară...
Ne-aveam atât de bine noi...

Azi, lasă-ţi freamătul să-mi pară
Un mulcom zvon de patrafire,
Ce blând asupra mea-şi pogoară
Duioasa lor hirotonire...
Şi spune-i vântului să tacă
Când va porni de-aici la plai:
Că răposatul n-a fost vrednic
De poala ta, bătrâne crai!