S-a fost pornit un vânt molatic
Să mişte papura din baltă,
Într-un oftat prelung şi sâlnic
Gemea tulpina ei înaltă.
Călătorea de-atâta vreme
Bolnavul vânt, mergea departe,
Şi semăna atâta jale
De-a lungul miriştilor moarte.

Mureau ovezele pe dealuri
Sub răsuflarea de otravă,
Şi se uscau în rădăcină
Livezi întinse de otavă.
Alături tremura porumbul,
Cu trupul chinuit de sete,
Şi se frângea trosnind în noapte
Ca o oştire de schelete...

Mai sus, în deal, înspre dumbravă,
În colţ, la marginea poienii,
Era un car cu oiştea-ntoarsă,
Şi-n jug, alături, boulenii:
Sărmane, blânde dobitoace!
În căutătura lor amară
Se răsfrângea întreagă jalea
Acestui trist amurg de vară...

În faţa lor stătea pe gânduri
Tovarăşul zdrobit de luptă,
Înfiorat de truda stearpă,
Un biet cosaş cu faţa suptă.
Şi cum şedea bătându-şi coasa,
Întins pe zdrenţuita zeche,
Cu ochii stinşi, părea ţăranul
Un mucenic de legea veche.

Eu mă uitam, cu milă-n suflet,
La mâna lui de soare arsă;
Vedeam cum din apus o rază
Pe frunte-ncet i se revarsă.
Şi, cum treceam tăcut în cale,
Din glasul coasei chinuite
Se-nfiripa povestea mare
A mâinilor nerăsplătite.

Ţipa pe urma mea oţelul,
Simţeam cum blastămă şi plânge,
Şi ceru-mbujorat departe
Părea tivit cu foc şi sânge.
În sufletu-mi strivit de groază
Păgâne patimi prind să fiarbă:
"Trudită, chinuită coasă,
Vei mai cosi tu numai iarbă?..."